L'Odissea in siciliano, terza e ultima parte 1° capitolo

L'Odissea in siciliano, terza e ultima parte 1° capitolo

Dissi allura lu saggiu Telemacu:


«Cu tàntu affettu, òspiti, mi parri, comu ‘n patri chi parra a lu figghiu, nun mi scordu li to paroli. Ma pirchì hai prescia di ripigghiari lu viaggiu, resta ancòra, fatti ‘n bagnu chi ti rifrisca l’arma e poi cu lu cori chinu di cuntintizza torna a la to navi purtannu cu tia ‘n rijalu, beddu assai e priziusu, com’è usanza ntra òspiti chi si vònnu beni, accussì ti riòrdi di mia».
Ci rispuniu la dea cu l’occhi azzurri:

«Nun mi tratteniri ancòra, haiu prescia di partìri. Lu rijalu chi lu to cori ti spincìu a darimi, mi lu duni a lu ritornu, accussì ju lu portu a casa; pìgghiani unu beddu, e dòppu nn’hai macàri tu unu ancòra cchiù beddu».
Dissi accussì e si ni jiu, la dea cu l’occhi azzurri, sparìu comu ‘n aceddu. Ma dìntra lu cori ci misi forza e curaggiu e lu ricordu di lu patri fu pi iddu cchiù vivu di prima. Pinzannu, iddu si maravigghiava dìntra lu so cori: avìa caputu chi si trattava di ‘n diu. S’avvicinau veloci a li Proci, lu giùvini assumigghianti a ‘n diu, ‘n menzu a iddi cantava lu canturi assai canusciutu, e iddi assittàti lu sintìanu ‘n silenziu. Cantava lu ritornu di li Danai, lu tristi ritornu di Troia chi a iddi ci desi Palladi Ateni.

Di li so stanzi ntisi lu cantu la figghia di Icariu, la saggia Penelupi. Scìnniu la scala; nun era sula, era accumpagnata di du’ ancelli. Quànnu arrivau ntra li Proci, la fimmina bedda, si firmau vicìnu a ‘n pilastru chi tinìva lu tettu e si cummigghiau la facci, cu lu velu lucenti. Vicìnu a idda c’eranu una di na parti e una di l’atra, l’ancelli. E chiancennu idda ci dissi a lu divinu canturi:

«Fermiu, tant’àutri canti canusci, chi ncantanu l’omini: canti di dèi, canti d’eroi, chiddi chi cantanu tutti li canturi. A iddi canticci unu di chissi, e iddi si bivunu lu vinu, e stannu ‘n silenziu. Ma cu ssu cantu finiscila, pirchì mi strazza lu cori dìntra lu pettu. Duluri tirrìbbili, nsuppurtabili c’è dìntra di mia, ‘n omu granni chianciu, e senza sosta lu ricordu, ‘n eroi la cui numinata l’inchìu tutta la Grecia, e arrivau a lu cori d’Argu».
Allura ci dissi lu saggiu Telemacu:

«Pirchì, matri mia, nun voi chi lu canturi fideli canta comu ci dici lu so cori? Nun hannu culpa li canturi è Zeus chi a l’omini spàrti la sorti, comu voli. Nun c’è bisognu d’arraggiarisi cu iddu si canta lu distinu malignu di li Greci: li Proci amanu chiossai ssu cantu pirchì ci pari cchiù novu. Fai chi lu to cori e la to arma havi la forza di sèntiri. Nun fu sulu Odisseu chi persi a Troia lu jornu di lu so ritornu, ma tanti àutri eroi pèrsiru la vita. Òra vatinni nni li to stanzi, penza a li to cosi, a lu fusu e lu tilàru, e cumanna a l’ancelli di pinzari sulu a lu travagghiu. A l’omini toccanu li discursa, ma a mia chiossai di tutti chi nni sta casa regnu e cumannu».

Turnau dìntra li so stanzi la fimmina, maravigghiata, sarvannu dìntra lu cori li saggi paroli di so figghiu. E quànnu, assemi a l’ancelli, acchianau dìntra li so stanzi, chianciva lu maritu Odisseu, nzìnu a quànnu Ateni nun ci pusau supra li pinnulari un sonnu duci.
Si ntìsunu li vuci di li pritinnenti dìntra la sala china di ùmmiri: tutti si vulìanu spartiri lu lettu cu idda. E ntra iddi, lu saggiu Telemacu ncuminciau a parrari:

«Prìncipi, chi vuliti la manu di me matri, nun vuciati cchiù , ora, e gudèmuni ssu banchettu: pirchì è na bedda cosa sèntiri ‘n canturi canusciutu, com’è chissu, chi havi na vuci comu ‘n diu. Dumàni a l’alba ni riunemu tutti ‘n cunsigghiu: vogghiu dirivi apertamenti di jirivìnni di la me casa. Jitivìnni a circàri lu manciari di nautra banna, e spardativi li vostri ricchizzi, mmitannivi unu cu l’àutru. Si nveci vi pari cosa bona e cchiù facili spardàri la robba di ‘n omu sulu, allura manciativìlla: ju prèu e chiamu li dèi chi campanu ‘n eternu pirchì Zeus ci hai dari lu modu di ricanciàrivi l’aziuni. Muriti dìntra la me casa, e nun ci sarà vinnitta pi viatri».

Dissi accussì, e tutti si muzzicavanu li labbra, maravigghiati chi Telemacu avìa parratu accussì. ad iddu si rivurgiu Antinu, figghiu di Eupiti:
«Telemacu, sugnu sicuru chi foru li dèi chi ti nsignàru a parrari cu tàntu curaggiu e malacriànza. Bada chi nun ti fa re di Itaca Zeus, figghiu di Cronu, di Itaca abbrazzàta di lu mari, com’è to dirittu di nascita».
Rispunnìu lu saggiu Telemacu:

«Chissu ju vulissi chi Zeus facissi succèdiri, Antinu, macàri si chiddu chi dicu ti fa nfuriari. Cridi chi chissu è lu cchiù tintu di li mali? Nun è ‘n mali essiri ‘n re: ricca è la so casa e iddu è unuratu di tutti. Ma ad Itaca abbrazzàta di lu mari, ci sunnu, àutri prìncipi, giùvini e menu giùvini. Unu di chissi si pigghiassi lu regnu, datu chi morsi lu divinu Odisseu. Ma di la me casa sugnu ju lu patruni, macàri di li servi, chi pi mia li vincìu Odisseu gluriusu».
Di rimannu ci dissi Eurimacu figghiu di Pulìbu:

«Telemacu, sulu li dèi sannu, quali di l’Achei havi a rignari supra Itaca. Teniti li to ricchizzi e regna dìntra la to casa. Nun c’è omu chi putissi spugghiariti di li to’ ricchizzi, cu la forza, nzìnu chi c’è ‘n abitanti nni l’isula. Ma supra lu furasteri ti vogghiu spiàri, di ùnni veni?, Qual’è lu so paisi? La so stirpi?. Ti porta nutìzi di lu ritornu di to patri o vinni sulu pi li so’ nterèssi?

A l’impruvvisu sparìu, nun si fici mancu canusciri: e nun parìva taliannulu ‘n omu di nenti».
A iddu rispunnìu lu saggiu Telemacu:
«Eurìmacu, me patri ormai nun torna cchiù . Di li vuci chi m’arrivanu nun ci cridu cchiù e nun ci fazzu mancu casu a l’uraculi chi me matri va chiamannu, mmitannu ‘n casa li fattucchieri. Lu furasteri è di Tafu ed è òspiti anticu. Si chiama Menti, figghiu di lu saggiu Anchialu, e regna supra li Tafi chi amanu lu remu».

Accussì dissi Telemacu: ma avìa ricanusciutu la dea immurtali. Li Proci si desuru, a la danza e a lu cantu cuntenti, aspittannu chi si facissi sira. E mèntri babbiàvanu, scìnniu lu scuru: allura si ni jeru a durmìri, ognunu a la so casa. Telemacu ntantu si ni jiu di la stanza chi di lu curtigghiu beddu assai, fu fabbricata pi iddu javita, sicura; ddà si ni jiu pi durmìri, cu tanti pinzeri dìntra lu cori.
Cu iddu si ni jia purtannu la torcia ardenti la saggia Euriclea, figghia di Upu Pisinuridi. L’accattau ‘n jornu Laerti, idda era ancòra giùvini , pi idda ci desi vinti voi e dìntra a casa la tinni, rispittannila comu a so muggheri , ma cu idda nun si curcau mai assemi, scantannisi di la raggia di so muggheri. Cu Telemacu idda si ni jia purtannu li fiacculi; l’avìa addivatu criaturu, l’amava chiossai di tutti L’àutri ancelli.

Rapìu la porta di la stanza e s’assittau supra lu lettu, si livau la tunica e la desi a Euriclea. Idda la piegau, e la pinnìu, vicìnu lu lettu ‘ntarsiatu. Poi niscìu di la stanza tirannusi la porta cu l’aneddu d’argentu, e cu la cinga di coriu tirau lu ferru di la porta.
E ddà pi tutta la notti, cummigghiatu di lana di pecura, Telemacu pinzava a lu viaggiu chi ci avìa dittu di fari la dea, Palladi Ateni.

Luigi Nastasi
(Odissea in siciliano - primo capitolo (parte 3ª - fine)